Astă noapte l-am visat pe tata.
Stătea la un geam și privea trecătorii. Singura lui legătură cu lumea.
M-a văzut venind de la un magazin și mi-a cerut să-i aduc un borcan cu muștar și… să-l las undeva. Să nu intru, să nu-l deranjez. Dar în același timp se plângea că fiul l-a lăsat singur, nu mai vede pe nimeni și nu-l mai ajută nimeni.
M-am trezit nervoasă, amintindu-mi cum m-a determinat să plec și să-l las în grija fiului.
Fiul pe care l-a iubit, fiul pe care l-a ajutat enorm, fiul…
Pe mama ai ucis-o învățând-o sa mănânce cât mai multe alune. Am mai scris.
Cu problemele ei hepatice, grăsimile din alune au aujutat-o să „plece” repede. Nici nu ai îngrijit-o. I-ai dus o asistentă (tot pe banii părinților!) care o schimba o dată pe zi. În rest putrezea în urină.
Și nu știu care din voi a gândit să nu mă accepte să o îngrijesc. Mă alunga lovindu-mă cu bastonul. Eram toată vânătă la picioare.
Pe tata l-ai obligat să stea în casă. Știai că-i dă dureri de cap și sperai într-un AVC rapid. I-ai dus și mâncăruri rapid alterabile. Îl găseam cu ligheanul sub pat vomând noaptea întreagă. Dupa 2-3 zile de mâncare facută de o nepricepută în bucătărie, tata nu mai avea nimic. De aia te-ai străduit să mă ții cât mai departe de Galați. Nu știu cum a fost cu femeia angajată (tot pe banii tatei!) dar iată că a „căzut” la câteva zile după ce ai dus-o acolo. Eu nu am dormit săptămâni întregi până l-am pus pe picioare.
Acum, cu mine ce vrei să faci? Ți-ai găsit omul care să mă țină forțat în casă.
Felicitări! Mi-ai dat soluția prin care să nu-ți rămână nimic după mine. Dacă nu mă pot plimba prin oraș, am să mă plimb prin țară. Sau și mai bine, vând apartamentul. Și plec în chirie. De unde mă voi putea muta ori de câte ori îți găsești executant. Așa voi reuși să cheltuiesc toți banii la care visezi să-ți rămână. Deh, cum gândește un inginer cu diploma plătită cu bani grei, nu poate gândi o femeie.
Ha! Ai citit. Și mi-ai trimis „cumpărător”.
Bună șmecherie ai inventat, ți-ai găsit și omul, ca să împlinești una dintre dorințele mamei. Una care se mai poate: de a mă lăsa fără casă. Numai că în graba lui, a făcut o greșeală.
Las’ că-mi asigur eu casa. Arunc blocul în aer. Mă vor duce la pușcărie. Eu voi avea casa și masa asigurate. Iar cei care îți fac jocul, vor rămâne fără un adăpost. Doar dacă nu îi vei despăgubi tu.
Ți-ai găsit „prieten” (slugă) și în Vodafone?
Îți face el toată treaba murdară sau ți-a dat doar acces?
Știam de mult timp, de când imi blocai mesageria vocală că îmi urmărești orice activitate. Am crezut că cu această nouă rețea scap de tine. Ce naivă am fost!
Și… încep problemele. Porceala, minciunile inventate ad-hoc, lături, orice pentru a murdări pe altul să nu se vadă ce jeg este cel ce acuză.
„Ai primit de la părinți un apartament cu o camera pe bulevard apoi altul cu doua camere, lângă Rapsodia. Eu am fost trimis din Botoșani dar tu ai tot cerut de la ei. La Târgu Mureș venea tata periodic sa-ti plătească întreținerea.”
Numai că, aveam reținere la rate pe statul de plată. Iar mama „iubitoare” nici nu voia să știe unde mă mut. Nu a acceptat nici să-mi fie girant. Altfel îmi luam apartament cu două camere de la început. Pe când feciorul și-a cumpărat apartament cu bani gheață în primele luni de la angajare. Atât de bine câștiga un muncitor?
Apartamentul cu 2 camere madam mama a vrut să mi-l fure plătind trei rate. Am mai scris asta.
Întreținerea era platită lunar. Arhiva există. Venea tata lunar să mi-o plătească?
Ai plecat din Botoșani fratioare, în timp ce mama prin colegii de la Direcția Muncii îți găsise loc la Electrocontact. Te implora să te întorci sub fusta mamei. Dar tu refuzai. Ai dat de gustul libertății, a tutunului și a băuturii.
„Mai păstrez și mail-urile tale din 2014, 2015 când spuneai ca vecinii te anunță că miroase urat și ca nu l-au mai văzut pe tata. 2 ani nu ai mai vorbit cu el, nu ai mai avut nevoie de bani?
Nu am știut nici un numar de telefon de al vecinilor. Dar da sau nu, dacă vecinii mă anunțau că miroase urât din apartament, înseamnă că tu frățioare nu îl îngrijeai pe tata. Nici tu nu treceai pe acolo.
Nu, nu am vrut niciodată să le iau banii. Aveam salar și nu beam, nu fumam.
” E o securitate stricta pe mailul de serviciu pe care ai scris acolo se verifica multe…”
Păi cum mi-ai dat mailul de serviciu (cu securitate strictă) și nu mi l-ai dat pe cel personal?
” Caietul cu contul deschis de tata în numele tău la actuala banca Transilvania mai exista.”
Caietul? Eu am găsit contractele pe numele tău și a fiicei tale cu câte 2-3 conturi fiecare, atât în lei cât și în valută. Nu unul. Plus ale părinților, unde numai tu erai împuternicit. „Nici o problemă, mi-am zis. E pe loc, să poată scoate banii repede.” Din fericire, arhivele Bancilor inca mai exista.
Nu pot dovedi deși tata mi-a spus, că îți dădea pensia să o pui în Bancă. Aleluia!
„Doar cei ce au lucrat la banca încalcă legea și urmăresc conturi.”
TOȚI?!
Mama își lăuda nepoata care lucra la o firmă ce spunea clienților, la cerere, soldurile conturilor din Bănci.
Îți spunea și ție câți bani aveam eu? Pentru că avea acces la absolut toate conturile din toate Băncile. Așa afirma iubitoarea ta mamă.
Și atunci, nu se contrazice cu mizeriile pe care le debitezi tu?
Dialogul de pe Whatshapp:
[16:51, 19.03.2022] +40 766 705 421: Am plătit taxele pe anul asta: 23 Corni, 141 Flămânzi 46 la cimitir. E al doilea an, la anu poate plătești tu ca tot se poate plăti pe ghișeul.ro. Dacă vrei să vindem nu am nimic împotrivă îmi spui și-ți trimit procura.
[10:29, 05.04.2022] Simionescu: Ti-am trimis banii pentru impozite si i-am primit inapoi. Voi nu sunteti in tara?
„Negasiti la adresa indicata”. Am mentionat sa se dea personal, nu la vecini sau rude.
De anul viitor plateste-ti numai partea ta. Nu mai lua decizii in numele meu si apoi sa-mi impui unele lucruri. Discuta cu mine.
Nu mai am contul pe Ghiseul.ro pentru ca la noi oricum stam la rand anual pentru niste declaratii de gunoi.
Ma bucur ca in sfarsit esti de acord sa vindem terenurile. Dar nu-mi trimite procura. Am fost de prea multe ori pentru intabulari, succesiune, vanzari si… m-am ales cu paguba. In afara de cateva foi de drum (restul le-am cumparat eu) nu am primit nimic. Toate cheltuielile au fost din buzunarul meu; cazare, drumuri la Corni si Flamanzi, taxele de eliberare acte, impozite vechi neplatite, anunturi vanzare la ziar si Somax, etc. Si nu uita ca am renuntat la mostenirea din partea mamei!
Banii pe ternurile vandute i-ai primit integral, mai putin din ultima vanzare. Tata s-a suparat pentru ca nu ai vrut sa mergi tu. Nu ai stiut, de aia te-ai dus sa-i arati extrasul de cont cu mai putini bani.
Te poti ocupa tu de acum de vanzari. Si sa-mi dai macar cat este cota in actul de mostenire. Fara sa te intelegi cu vanzatorul la o suma mica la notar si restul platit la negru.
[17:39, 05.04.2022] +40 766 705 421: Sa o iau în ordinea ta: trimite-mi o fotografie cu mandatul postal. Apoi fiind coproprietari taxa e la comun nu defalcata. Contul pe ghiseul.ro nu dispare iar dacă ai uitat parola o poți recupera. Ai fost tu pentru că socrul meu era în coma la spital. Când i-am spus tatei ca ne-am întâlnit în stația de tramvai și ti-am dat 250 euro pentru drum și ce mai trebuie a fost contrariat ca ti-a dat și el 1000 lei. La mostenire ai ,,renuntat” pentru ca așa a spus tata, știi și tu ca apartamentul a fost al socrilor iar actul de vânzare către tata a fost simbolic. În concediu o sa-mi găsesc timp să donez partea mea de pământ uni amărât și apoi va descurcați voi cu taxele. Nu pot mai repede pentru că unii mai și muncesc.
[18:12, 05.04.2022] Simionescu: Cei 50 de euro s-au facut 250? Ai bani de ascuns de nevasta? Cu cine ii cheltui? Mi i-ai dat ca sa acopar diferenta ca tu ai cerut cumparatorului mai putin.
𝙄𝙣 𝙧𝙚𝙨𝙩… 𝙨𝙩𝙞𝙞 𝙘𝙖 𝙢𝙞𝙣𝙩𝙞 𝙘𝙖 𝙖𝙩𝙖𝙘.
Socrul tau nu atunci a fost in coma. Altfel nu ai fi stat 3 zile la Rediu cu nu stiu ce prieteni din strainatate.
Vanzarea acelui apartament nu a fost simbolica. Mama care mereu te acoperea mi-a spus ca pe langa banii din ap de la Botosani a trebuit sa-ti mai dea. Primul ap ti l-au cumparat parintii integral. De ce mai lucrezi? Inca nu ai achitat facultatea catre combinat? Cati ani ai contract cu ei? Ca notele mari, tot mama le-a platit. Tot de la ea stiu. „Inveti sau nu, la profesor tot trebuie sa dai”.
Doneaza-ti pamantul. Castigi mai mult daca se vindea cu ani in urma.
[18:21, 05.04.2022] +40 766 705 421: Răspuns la mesajul tău din 15 noiembrie precum ca nu ai nevoie de mormânt în Galați și ca scoți cota ta la vânzare. Care parte din corpul tatei vrei sa o vinzi? Ce vrei sa faci cu rămășițele lor?
[18:29, 05.04.2022] +40 766 705 421: Ai primit de la părinți un apartament cu o camera pe bulevard apoi altul cu doua camere, lângă Rapsodia. Eu am fost trimis din Botoșani dar tu ai tot cerut de la ei. La Târgu Mureș venea tata periodic sa-ti plătească întreținerea. Continum?
[18:36, 05.04.2022] +40 766 705 421: Nu uita sa-mi trimiți o fotografie cu mandatul postal prin care mi-ai trimis bani. Eu am chitanțele de la banca când îți trimiteam bani de ziua ta. Era sa uit, mulțumesc pentru urările de ziua mea de naștere.
[19:12, 05.04.2022] +40 766 705 421: Mai păstrez și mail-urile tale din 2014, 2015 când spuneai ca vecinii te anunță că miroase urat și ca nu l-au mai văzut pe tata. 2 ani nu ai mai vorbit cu el, nu ai mai avut nevoie de bani? Sau doar e impresie artistica?
[19:12, 05.04.2022] Simionescu: Nu l-am primit. Mama a refuzat chiar sa-mi fie girant. Continui sa inventezi. Apropo, nu uita sa donezi si mormantul!
[19:14, 05.04.2022] Simionescu: Care mailuri? Am avut eu vreodata o adresa de a ta?
Nu mai inventa prostii ca te dai de gol cu ceva.
[19:15, 05.04.2022] +40 766 705 421: Cat trăiesc voi avea grija de mormânt chiar dacă ție nu-ti pasa.
[19:18, 05.04.2022] +40 766 705 421: E o securitate stricta pe mailul de serviciu pe care ai scris acolo se verifica multe…
[19:20, 05.04.2022] +40 766 705 421: Nu uita de mandatul postal sau inventezi prostii ca să te citez.
[19:20, 05.04.2022] +40 766 705 421: Continuam?
[19:23, 05.04.2022] +40 766 705 421: Caietul cu contul deschis de tata în numele tău la actuala banca Transilvania mai exista. Deci cine a cerut și a obținut?
[19:31, 05.04.2022] Simionescu: Da, scuze, am uitat ca nu sm vorbit cu tata cand tu ai schimbat ambele numere: al tau si sl lui. Iar eu, am deranjat o jumatate de combinat ca sa dau de voi.
Si, mi-a scapat: daca tu stii ca tata mi-a cerut sa renunt la mostenire desi eu am facut-o ca sa-mi protejez locuinta (Liana imi cerea sa-mi vand casa si sa-ti dau bani), tu de ce nu ai respectat promisiunea facuta tatei? Ti-a cerut sa renunti tu la mostenirea dupa el ca in final sa avem parti egale. Regreta ca nu a stiut ca eu am renuntat si voia sa o repare.
Si, ce ai mai aflat? Ce conturi imi mai urmaresti?
[19:37, 05.04.2022] +40 766 705 421: Doar cei ce au lucrat la banca încalcă legea și urmăresc conturi.
[19:40, 05.04.2022] +40 766 705 421: Ai vorbit cu jumate de combinat dar nu ai venit sa-l vezi. Oare cine minte?
[20:14, 05.04.2022] Simionescu: Eu ma refeream la conturile de pe net. Dar uite asa te dai de gol. Nu stiam eu cine imi scotea extrase de cont la BancPost.
[20:17, 05.04.2022] Simionescu: Ai uitat ca m-ai fugarit de la tata. Te temeai sa nu isu casa? Cand ma duceam acolo si aflai, vecinii de sus faceau petreceri. De ce l-ai certat pe tata cand eu am chemat politia? El era vinovat?
[20:35, 05.04.2022] Simionescu: Nu sufli o vorba ca eu am stat cu tata anul cel mai greu: dupa moartea mamei. Cand ii aparusera toate afectiunile de pe pamant. Nici nu raspundeai la telefon sa-mi spui pe unde sunt clinicile. Las’ ca nici pe mama nu o duceai la spital. Spuneai ca nu ai rovigneta. Rovigneta in oras?! Puteai sa-i minti, ca ei nu stiau.
Se apropie 4 februarie. Ziua când a murit mama și care, crede domnul inginer, îl ajută să facă farmece, vrăji, etc. Toate cu ajutorul popilor, a farmecelor în biserică, a mai dracu știe ce, că nu mă pricep!
Cum ai terminat tu o facultate și poți să crezi în așa ceva?
Dar disperarea lor e mare. Se intervine pe la alți preoți, pe la cunoscuți, să fie ajutați să facă farmece puternice. Popii din familie nu mai sunt eficienți?
Bravo, domnule inginer, fă-le! Eu, de murit, tot trebuie să mor odată. Și cu cât mai repede, cu atât mai bine. Scurtez chinurile vieții. Dar dacă îți închipui că mai primești ceva sacrificându-mă pe mine ca de obicei, te înșeli amarnic. Mi-ai spus odată vrând să arăți (altora) cât de grijuliu ești: „Ai grijă de tine!” Și, am avut. Nu mai primești nimic. Așa că, liniștește-te!
Azi e Sf. Ioan.
Blestemat să fii Ioane cu toate amantele tale și toți urmașii tăi!
Blestemați să-ți fie copiii născuți din tine cu oricine și urmașii lor până la ultimul! Să aibă de 100 de ori mai multe necazuri, boli, sărăcie, nenorociri, opresiuni, defăimări, și toate relele pe care le-am trăit eu din cauza ta! Din cauza ta nu am avut o viață bună în familie, că nu ai știut să ții pantalonii pe tine.
Surpriză azi! Înduioșător! Da, ironic vorbind.
Îmi trimite frățiorul pe whatshapp câteva imagini cu „pomenile” făcute la 7 ani de la decesul mamei. Și mă informează că „slujba și cheltuielile sunt ca o înmormântare normală„.
O vrea 1/2 din cheltuieli? Să-i fie de bine! El a primit și partea mea de moștenire după decesul mamei. El a fost întreținut în toate școlile posibile de către părinți. În timp ce mie mi s-a interzis o facultate imediat după terminarea liceului. Ca să nu mai amintesc, că și la liceu am mers după ce au intervenit rudele. De ce nu și facultate? Nu reușisem cu bursă, să nu pun familia la cheltuieli. Fiica lui a fost crescută de bunici, ca și cum ar fi fost fiica lor. Cu tot ce implică asta. Inclusiv depozite bancare cu valori egale cu ale părinților. Am găsit actele în casă, după decesul mamei.
Lui i-a lăsat tata bani de înmormântare, de succesiune (totuși eu mi-am plătit partea) și de tot ce mai era necesar.
Acum ce mai vrea? Să arate ce grijuliu este? Pardon! Este dator!
În fine, s-a vândut apartamentul părinților!
Mult sub prețul pieței, așa cum am prevăzut. Mai mult, cumpărătorul a mai tras de preț pe motiv că centrala termică trebuie schimbată. Trebuie, adevărat, dar de ce fratele meu a „reparat-o”? Nu am nici o dovadă că a făcut asta. Cu greu, cu obstacole până în ultima clipă, cu riscul de a nu-l fi vândut și de a fi plătit penalizări către cumpărător.
Acum domnul inginer e fericit și tace chitic când îi cer datele de identificare în teren pentru pământurile (puține) care mai sunt. Nu-l mai interesează vânzarea lor din moment ce el a primit tot ce a avut nevoie atunci când a avut nevoie. Și pentru că din apartament a primit 11/16 din prețul vânzării. Eh, atunci consider și eu că are bani de unde să mă despăgubească și să-și păstreze pământurile. Să aibă unde să se înmormânteze, pentru că de lucrat, nu le lucrează nimeni. Am și eu bani acum să deschid ieșirea din indiviziune. Iar el îmi va plăti partea, va plăti și cheltuielile de judecată (recuperându-mi eu cheltuielile). Și poate îmi va trece prin minte să-i cer și niște despăgubiri pentru tot stresul făcut cu refuzul de a ne înțelege amiabil. Amin!
În sfârșit, s-a făcut succesiunea și după tata!
Dar încă nu s-a vândut apartamentul. În mare, este așa cum l-au lăsat părinții. Un apartament în care au locuit doi bătrâni. Nemodernizat, cu mobilă veche. Iar „domnul inginer” îmi spune: se va vinde așa cum este, cu tot ce e în el. Desigur, lui nu-i trebuie nimic. A primit tot ce a avut nevoie, atunci când a fost nevoie. Dar știind că în casă mai sunt lucruri personale (acte, fotografii), am început să mă uit printre ele. Cândva, mi se plânsese mama că „cei de la CAR au fugit cu bani cu tot”. Dar ca de obicei, nu a spus tot adevărul, ci numai ce i-a convenit. Acum, am găsit carnetul de depuneri la CAR. Nici un împrumut, ci doar depuneri. Până în iunie 1992!!! Soldul, o sumă frumușică pentru acele vremuri.
În casă, covoare, veselă, multe perne și alte lucruri cumparate cu bani grei, depozitate (nefolosite) care acum se vor arunca. De unele știam din anul când am stat cu tata. Când aveam nevoie, nu am primit nimic. Acum, nu mai am nevoie. Mi-am făcut.
Și sunt toate semnele că „domnul inginer” va trage de timp cu vânzarea apartamentului. De ce? Ar fi două variante:
– de ce să primesc eu cota ce mi se cuvine (minusculă, pentru că am renunțat la moștenirea după mama) și să o cheltuiesc (un zugrăvit, o închidere de balcon sau mai rău, o vacanță), când după decesul meu, frățiorul poate avea totul!
– din ce îmi tot argumenta cumnata, să se vândă foarte ieftin. Dar ce interes ar avea ei să se vândă ieftin? Că ei mereu au nevoie de bani (vezi intervenția Lianei). Au un prieten căruia vor să i-l dea pe nimic cu tot cu mobilă, covoare, veselă, etc? Ca o rasplată pentru alte servicii? Sau vor să mă înșele la vânzare? Fiind acolo, se vor înțelege cu cumpărătorul să se declare o sumă mică (avantaj și la notar pentru taxe mici). Eu voi primi cota din acea sumă declarată. Iar diferența, o va încasa fratele, „la negru”.
Deci, sunt proprietară pe hârtie, pe ceva ce se va arunca la gunoi. Iar apartamentul… nu se știe când și cum se va valorifica. Nu am bani să plătesc întreținere, impozite și alte cheltuieli la un apartament ce nu aduce venituri (prin închiriere, de exemplu).
Iată că a trecut mai mult de un an de la decesul tatei. Iar încerc să-l forțez pe fratele meu cu lichidarea bunurilor. A, e greu, „face și el ce poate”, adică debarasează apartamentul, ducând la gunoi tot ce este. Dar cum ca inginer nu cadrează să care gunoiul nici de la bucătărie, merge greu, foarte greu. Sau o face intenționat?
Noutatea este ca repară centrala termică bună. „A murit de tot”. Când și de ce, dacă nu a fost folosită? Ori vrea să-mi scadă din banii ce mi se cuvin, pe motiv că a cheltuit cu îmbunătățiri. Cred că i-a venit ideea după ce l-am anunțat ă mi s-a stricat centrala și că trebuie să o înlocuiesc. E sigilată și nu o pot folosi. Acum, in pragul iernii. Vrea să zugrăvească. Da, e necesar pentru vânzare. „Un zugrav costă mult”. Știu și eu cât anume, și eu zugrăvesc în casa mea. Spre deosebire de el, care și-a zugrăvit cu un prieten. La tata, duce un străin, să-l plătească. Dar îmi spune că cu toate astea, mai mult de 30.000 € nu se va putea încasa. De aici, se va plăti agenția imobiliară (de ce prin agenție?). În afară de impozitul către Stat. Anunțurile de vânzare în zonă, arată așa: apartament cu 2 camere, fără centrală termică, ce trebuie renovat, 38.000 €; apartament oarecum întreținut, cu centrală termică 44.000 € dar cu modificări în sensul că au fost dărâmați pereții exteriori spre balcon; unul modernizat, și mobilat (dacă nu-mi place mobila lui, de ce să o plătesc?), 75.000 €!
La tata, s-a modificat balconul, închizându-se cu cărămidă și termopan. Și tot apartamentul este izolat exterior. Cât valorează în realitate?
Presupun că după vânzare (dacă va fi vreodată) îmi va scade cheltuielile în valoare mai mare decât cota.
O altă șmecherie este ca să mă amâne să nu cer ieșirea din indiviziune. În acest caz, va trebui să-mi plătească și cotele pentru pământurile deținute. Acolo deși nu sunt multe, am dreptul la jumatate. Dacă vinde apartamentul, primesc bani numai după el. Dacă s-ar fi grăbit să vindem apartamentul, renunțam bucuroasă la pamânturi. Așa însă, aștept creditul de la Bancă. Pentru că avocații, taxele de timbru și altele, sunt extrem de scumpe. Apoi, rapid cer ieșirea din indiviziune. Pe lângă sulta ce va trebui să mi-o dea ca să-și păstreze „amintiri de la părinți”, va plăti și toate cheltuielile de judecată. Am dreptul să cer asta și o voi face cu siguranță. Nu mi-a spus el „ai grijă de tine”? Uite că o fac!
Descopăr. Descopăr lucruri noi care nu îmi plac și de care aproape îmi este frică să vorbesc.
Încă trăia mama. Era o problemă cu un teren pe care cineva își construise o casă. Fusese și un proces de recuperare. Pierdut. Omul avea o „chitanță” de mână între el și o soră a tatei, prin care cumpărase terenul. Ruptă, din care nu se mai vedea mare lucru. Așa mi-a spus mama. Când am mai fost cu tata prin Flămânzi, am cerut omului să mi-o arate. Nu a refuzat. Dar a făcut circ „căutând-o”. A dat vina pe nevastă, etc. „Nu știu unde este”; a spus după ce a aruncat multe hârtii pe podea. Vedeam din ușă. În casa omului, nu puteam să intru.
După ani, aflu ceva aproape de necrezut!
Mama avea nevoie de o sumă mare de bani. Dar fără să știe tata. Pentru cine, pentru ce?
Și fiindcă s-a ivit ocazia, a aranjat cu omul o escrocherie.
În rezumat: „Tu îmi dai banii în mână, eu îți dau o chitanță ca din partea cumnatei. La proces soțul va pierde iar noi doi câștigăm”. Așa a și fost. Dacă vedeam scrisul, vedeam că nu este al mătușii.
S-a dus și tata…
După decesul mamei, feciorașul voia să-mi bage pe gât apartamentul părinților, sau cel putin o cotă din el, (sacrificând apartamentul meu) pentru că el avea nevoie de bani.
Acum, după decesul tatei, trage de timp și nu vrea să facem succesiunea.
Ba mai mult, când eu am deschis discuția despre ce și cum să facem, mi-a spus că vrea să păstreze apartamentul și pământurile rămase prin Botoșani. Și nici în chirie nu vrea să dea apartamentul. Acum are bani? Eu nu am bani să plătesc întreținerea, impozitele și alte cheltuieli ale unui apartament gol și impozitele pe pamânturile neproductive. Ce urmărește? Ce interese are?
Nu de mult timp am avut o noapte fără somn.
Și… am stat pe internet dar pe telefon. Rodica, cea care nu vine la mine niciodată (chiar la ziua mea îmi lasă cadourile din ușă și pleacă rapid), s-a înființat a doua zi la ușa mea pe neanunțate. Voia să vadă dacă… sunt acasă și sunt bine. E drept, de multe ori îmi scria întrebându-mă dacă sunt acasă. După zile în care nu vorbeam cu nimeni la telefon. Dar acum, a vrut să se convingă. De mulți ani sunt „paranoică” și bănuiesc că fratele meu îmi urmărește telefonul. Fiind noaptea pe internet, pe telefon, s-a gândit că sunt plecată și poate eram noaptea aia pe tren.
Am vorbit azi cu Ani Ciornei.
Mereu mi-a spus că nu mi-a cunoscut părinții, că a luat legătura cu mama abia dupa ce fiul ei s-a întîlnit cu ea la lansarea cărții lui Miki. Și asta, a fost în 2007. Astăzi, vorbind despre lucru de mână, cantitate și lucru corect, o ia gura pe dinainte și o laudă pe mama ce frumos lucra și ce corect. Ba chiar, spune ea, i-a trimis pentru Andreea o mulțime de lucrușoare când era mică. „Făcute pe mărimea ei”. Și insistă: iar asta, era acum cel puțin 15 ani în urmă.
Bun! Frumos din partea mamei mele. Dar atunci, nu ne ies calculele nici dacă stăm în dungă. După declarațiile lor (că nici mama nu recunoștea nimic), i-a trimis acele lucruri înainte de a se cunoaște.
Dar, nu, eu sunt paranoică!
Și dacă tot facem calcule, ia să vedem!
Mama își făcuse o prietenă acolo în bloc, numai pentru că și aia se măritase cu fiul unui (fost) boier. Și i se destăinuia cu multe. Mă rog, „se destăinuia” cu ce îi convenea ei. Aflasem de la prietenă că tata era foarte zgârcit. Bună glumă, chiar spre macabru, atât de ridicolă este.
Și mă întreabă „prietena” la un moment dat:
-Cine i-a dat mașina lui Tiberiu? Că doamna Simionescu mi-a spus că o are de la tatăl lui.
Am făcut ochii cât cepele și am bâlbâit ceva… „da, de la tata”. Ce mi-a spus mai apoi, am înțeles că de alt tată vorbea. Ciudat, cum a putut să-i spuna ei acest mare secret chiar și în familie? Secret public, dar secret. Și totuși, nu a scos o vorbă despre existența Elisabetei. Ăsta nici nu mai era un secret. A fost un copil, a fost ucis. Sau se temea că se va da de gol cum a ucis-o? Că nu va mai rămâne ea „neprihănita”?
Spuneam nu demult:
„În sfârșit, s-a făcut succesiunea și după tata!
Dar încă nu s-a vândut apartamentul. În mare, este așa cum l-au lăsat părinții. Un apartament în care au locuit doi bătrâni. Nemodernizat, cu mobilă veche. Iar „domnul inginer” îmi spune: se va vinde așa cum este, cu tot ce e în el.”
Dar între timp, „s-a schimbat modificarea”. Apartamentul a fost golit complet. Și s-a scos la vânzare. Totuși, multe amânări, multe trageri de timp cu tot felul de pretexte, mă pun pe gânduri. Oare ce se urmărește acolo?
Nu a trecut nici o zi și iată aflu că…
Aflu că Certificatul fiscal nu se poate scoate până la… dar mai ales aflu că mai sunt câteva zile și se retrage creditul. Hopa! Asta era? Dacă nu se semnează contractul până la data valabilității creditului (indiferent ce a scris notara pentru ea, pentru că ne-a lăsat o marjă de siguranță), neacordarea lui e din vina noastră. Noi nu avem toate actele. Și atunci, conform contractului, returnăm avansul și mai despăgubim cumpărătorul cu încă o dată suma primită. Bună șmecherie, frumos aranjament!
Tot eram pornită la drum. Mă duc și deschid acțiune pentru ieșirea din indiviziune.
Acum am și dovada că nu vrea să vândă apartamentul, deci pot cere să mă despăgubească el pe mine și nu invers.
Aflu cu mare întârzâiere că ai mei încă primeau pachete de la tanti Tincuța, sora tatei de la Flămânzi, chiar când matușa era destul de bătrână ca să mai poată lucra ceva prin bucătărie.
Familia Agafiței, foști colegi de ai mei la serviciu, îmi spun: „Aduceam pachete săptămânal pentru voi. Cum nu știi, că doar și pentru tine trimitea?”
Ba chiar nu știam nimic. Dar cred, cunoscând metodele mamei mele.
Însă mă mir că la serviciu, acești colegi nu au adus vorba niciodată despre curieratul pe care îl făceau. Sau poate vorbeau cu alții și mă acuzau că nu spun nici „mulțumesc”? Că și atunci când am vorbit despre asta, mi-o spuneau cu reproș.
Iar sunt paranoică!
După ce am terminat cu succesiunea, cu vânzarea apartamentului părinților („averea” nu e lichidată, mai sunt niște terenuri), am preferat să-mi schimb numărul de telefon și să rup orice legătură cu toți. Inclusiv cu fratele meu. Pentru liniștea mea. Dar dintr-o dată apar la ușa mea două persoane din Iași, pe care le cunosc. Nu în vizită. Ci doar să-mi ceară noul număr de telefon. Nu aveau timp de stat și-mi spuneau: sună-ne! Cum nu aveam nici un motiv să le refuz, am sunat. Să vorbim, să le explic ce s-a întâmplat. Nu au răspuns, fiind în excursie. Le-am trimis la fiecare câte un mesaj. Dar nici până acum nu m-au mai sunat odată ajunse acasă. Atunci, de ce au mai vrut numărul?
Însă!
Însă, telefonul meu, mai exact numărul, a început să-mi facă probleme cam la vreo 10 zile după ce am dat numărul. Ba se întrerupe convorbirea după 2-3 cuvinte, ba nu mai primesc apeluri, ba nici notificări de apel pierdut, etc. Mi-am amintit că mi-a mai fost „tăiat” telefonul când fratele meu nu voia să țin legătura cu tata. Acum, avea nevoie doar de număr. Iar eu, în imensa mea ignoranță, am crezut că dacă aleg o rețea care nu este din România, nu va putea face nimic. Ei bine, se pare că a putut. Având sau neavând un om în interior.
Ce înseamnă să fii paranoic! Nu-i așa?!
Te-ai asigurat frățioare că nu mai ies din oraș sub nici o formă? Cum reușești? Dacă nu erau explicite doamnele de acolo, și eu aș fi crezut că sunt paranoică.
L-ai ținut și pe tata închis în casă. Cu dureri de cap din cauza lipsei de aer curat, dar pentru tine nu conta. Mai mult, te strecurai în casă astfel încât să nu te audă, să nu vorbești cu el. Crezi că vei face la fel și cu mine?
Drum bun, tatăl meu și odihnă veșnică!
Deși, la felul cum ai plecat, mă îndoiesc că ți-a fost bine în ultimile clipe.
Sunt convinsă că ai fost cel puțin supărat, poate chiar speriat, că ai fost abandonat. Ți-au dus femeie care să te îngrijească. De parcă ei te-ar fi îngrijit până atunci! A privi uneori pe telefon ce arată o cameră de supraveghere, nu înseamnă a îngriji un om.
Ce ți-au făcut, tată drag? De ce erai plin de vânătăi? Alea nu erau tăieturi de la bărbierit. Te-au bărbierit și pe nas?! Și apoi, sângele nu mai circulă la un om decedat, ca să apară vânătăi. Oare au adus și ei o femeie care să le facă treaba murdară, așa cum a făcut mama cu Elisabeta? Nu știu tată ce a fost acolo. Dar prea repede au curățat locul, prea repede au dispărut camerele, prea repede te-au scos „cu pile” de la morgă ca să te înmormânteze. Fără autopsie. De ce s-au temut de autopsie? Ce s-ar fi descoperit?
Nu m-au lăsat nici pe mine să te îngrijesc. Asta e durerea mea cea mare, că nu am avut destulă putere să lupt cu ei. Să stau lăngă mata să-ți fac viața ușoară. Au fost mereu lacomi. Se temeau că le fur moștenirea. De aia am renunțat la moștenirea după mama?! Acum, trag de timp și inventează tertipuri, poate-poate voi renunța iar. Sau poate să mă înșele. O cale de înșelăciune am depistat-o. Dar sunt sigură că mai au și variante.
Dacă de acolo de sus poți vedea și înțelege -în sfârșit- ce s-a întâmplat și ce se întâmplă, dacă mai poți îndrepta ceva, te rog fă-o. Ca să se facă dreptate pentru suferința ce ai avut-o din cauza lor.
Drum bun, tatăl meu, și odihnă veșnică!
Îți doresc să-ți fie bine acolo unde te-ai dus!
Adio!
Aud în acest moment o replică într-un film: „Nu e Cenușăreasa, e bolnavă psihic”. Parcă o aud pe mama, evident doar partea a doua. Pentru că acum, după ce nu mai este, încerc să iau legatura cu rudele. Toți mă țin la distanță. Unii mai curajoși, îmi spun „dur” și de ce: nu putem să ne înțelegem, ești bolnavă.
A avut grijă mama mea, ca și după moartea ei eu să nu duc o viață liniștită.
Călătoream cu autobuzul. La o intersecţie, o troiţă. -Mama, ce înseamnă INRI? -Unde ai văzut? -Uite acolo, pe cruce. -Nu ştiu şi nu mă mai întreba. Stai liniştită că se uită lumea la tine! De ce s-…
Sursă: ORFAN CU PĂRINŢI – 11 –
După decesul mamei, am încercat să-l iau pe tata la mine. Nu a vrut. Am fost nevoită să stau cu el deși nu aveam condiții. Însă, din mirările vecinilor și din întrebările lor aflu că familia nu avea decît un băiat și o „comoară” de nepoată. De fiică, chiar renegată, nici o vorbă. Nimeni nu știa că eu existam, măcar. Nici „prietena” madamei, una la fel de răsfățată ca și ea și căreia i se plîngea mereu. Ea știa cine este tatăl feciorului, chiar m-a tras de limbă să vadă ce știu eu. Cum de i-a spus „onorabila”, e de mirare. Dar nu a scăpat o vorbă de existența mea. Poate că așa își justifica tot ce făcea pentru fecior și iubita ei nepoată. „Bietul” pui de cuc, trebuia ajutat. Dar nu a spus cum l-a înșelat pe tata să-i accepte infidelitatea și să-i crească feciorul ca și cum ar fi fost al lui, sacrificîndu-mă pe mine: e fată, fetele nu au nevoie de școală, ele trebuie să aibă grijă de părinți! Aha! Dar ea de ce nu a avut grijă de părinții săi? De ce și-a dus tatăl la azil?!
Tot de la „prietena” ei aflu cu cîtă dăruire se cupa de copiii blocului. Le citea din cărți, le făcea desene, organiza cu ei mici concursuri, etc. Dar mie, nici mînuța în calsa a I-a, nu mi-a îndrumat-o. Pînă în clasa a 6-a, nici nu am știut că există și altfel de cărți decît manualele școlare. Și atunci a fost o întîmplare că am ajuns la bibliotecă. Că nu m-a mai lăsat la școală mai departe, am spus deja.
Căutîndu-mă pe atot-știutorul internet, m-a găsit un fost coleg de școlală: Stelian. Deși au trecut 40 de ani, nimic ciudat. Netul abia a apărut. Dar, vrînd să-mi dovedească faptul că m-a căutat mereu (eu nu am crezut asta), el îmi spune: „am întrebat de tine și pe verișoara ta” (de fapt, vară cu mama). Hopa! Am întrebat fără să-mi ascund mirarea: dar tu, o cunoști pe Doina?!! Sigur că da, mi-a raspuns relaxat. Și au urmat multe amănunte. Se știau de foarte multă vreme. Dar, de ce Doina nu mi-a spus că se cunosc? Nu poate veni cu motivația „nu am știut că…”. El știa că sîntem rude. Deci, discutaseră și se lamuriseră. Aici, iar ajung la intervențiile mamei mele „iubitoare” și la eforturile ei de a mă ține izolată de toată lumea. Că și Doina, acum vreo doi-trei ani, cînd am vrut să merg să o văd pe tanti (foarte bătrînă fiind), a închis telefonul să nu stabilim ziua cînd merg. Iar cînd eu forțat am ajuns, s-a plîns nepoatei sale „îmi venea să fac ca toate animalele de la zoo, cînd am văzut-o la ușă!”
Am procură de la tata pentru bietele sale de veteran de război. Am vrut și eu o dată să merg în interesul meu după ce 4 ani de zile am mers într-adevăr numai în interesul său. Acum, de cînd am revenit acasă. Numai că, în urma nu știu cărei legi, a apărut o circulară care spune că procurile emise după o anumită dată, nu sînt valabile mai mult de 3 ani de la data emiterii. Aici, încep calculele și întrebările. Procura a fost emisă la două zile după data menționată în circulară. Dar, cînd se schimbă o lege, actele ce trebuiesc revizuite (sau nu mai sînt valabile), sînt cele dinainte de emiterea legii și nu cele de după. Apoi, circulara a venit acum, retroactiv, pentru 3-4 ani în urmă. Oare sînt paranoică făcînd aceste calcule?
Serios?!! Nu, nu poate nimeni să îi manipuleze pe cei de la CFR. Dar cînd am mers la Suceava (atunci cînd Doina făcea „ca toate animalele de la zoo”), prima dată nu erau locuri la un tren care mergea… trei sferturi, gol! Degeaba am reclamat-o pe incompetentă. Nu a pățit nimic. Dar eu, am fost supravegheată mereu de cele de la casele de bilete, indiferent de tură.
Acum, această circulară a apărut exact după ce am întrebat la gară de legăturile pentru Cîmpulung Muscel (site-ul lor funcționează infect). Voiam să merg să mai aflu date despre „necunoascuta” Ana Bădescu, născută Ciornei. Acea doamnă pe care toată lumea o neagă. Dar pentru care am văzut acte ce dovedesc existența ei. Inclusiv testamentul scris de dînsa.
M-a sunat tata. Am vorbit ca de obicei și apoi i-am spus: „Văd că ești obosit. Te las să dormi”. Mi-a răspuns: „Nu asta e problema. Știi că m-am tot plîns că nu pot dormi noaptea (are somnul dereglat, doarme puțin ziua). Și, i-am prins pe Tiberiu și pe Lili că mi-au pus stupefiante în mîncare ca să dorm. (Îi puseseră -probabil- somnifere). Acum dorm mereu zi și noapte. I-am spus să nu mai facă așa ceva în viața lui.” I-a spus el, însă eu îmi tot aduc aminte cum Tiberiu îi aducea cîte o sticlă de vin imediat după ce a murit mama. Pe lîngă șocul decesului, vin îi mai trebuia ca să îi crească tensiunea. Să mă mai întreb ce urmărește? Să mă întreb după ce Liana m-a sunat la 2 zile după decesul mamei și mi-a „indicat” să-mi vînd locuința și să-i dau „lui Tiberică partea lui, că el acum are nevoie de bani”?!
Acum, tata nu se mai plînge de insomnii. Doarme zi și noapte, mai ales ziua. De cîte ori îl sun, dacă nu e ora mesei, spune că l-am trezit din somn!
Am devenit paranoică. Daaaa, odată cu niște coincidențe ciudate.
Urmăream niște webcam-uri, printre care și cele din Galați și din Edinburg. Brusc, aceste webcam-uri nu mai funcționează. Nici o problemă, au mai dispărut și altele. La Galați a apărut altul, exact cu aceeași imagine, din același loc, dar cu un nume ușor modificat. Bun. Dar și la englezi se defectează camerele și sînt scoase din uz? Camerele următite de mine? Că celelalte, sînt funcționale.
Anul trecut m-a întrebat Liana cum e cu revelionul pensionarilor la noi. Că ar vrea să propună și la ei, etc. Dintr-o dată, după foarte mulți ani, la noi nu se mai organizează revelionul pensionarilor.
Ha ha! Da, au făcut ceva ca să-mi dovedească ei, mie, că nu mă înșel. A mai dispărut un webcam pe care îl urmăresc zilnic dar, a rămas Galațiul modificat. Semnele sînt clare.
Credeam că fratele meu s-a liniștit. Dar, nu! Azi, iar m-a sunat tata ca să mă întrebe: „După ce mor eu, nu vrei să vii să stai in Galați?” Nu! Tot calculează feciorașul că primește cash banii pe casă și, o mai moștenește încă o dată. Să se lingă pe bot!
Am stat un an cu tata. Anul cel mai greu cînd el nu mai voia să trăiască. Îi crescuse glicemia, îi crescuse tensiunea, îi crescuse tot, doar pofta de viață îi scăzuse. Stătea în pat și voia să moară. I-am explicat că nu moare cînd vrea dar, îmi face mari greutăți dacă „pică la pat”. Și că astfel pot să mor eu înaintea lui și nu mai are cine-l îngriji. Apoi, a început lupta: cărat la medic, convins să ia medicamente, lămurit și uneori păcălit să iasă afară. Să iasă pentru aer și mișcare. Am reușit să-l pun pe picioare și să-l fac mai sănătos decît era înainte de a muri mama. Dar, mi-am „făcut-o” cu mîna mea. Au început mofturile, secretele, întîlnirile pe ascuns cu cumnata mea. Nu am regretat că l-am pus pe picioare. Dar nu-mi era bine. Îmi tot amintea că mă ține acolo ca să mă ajute, vezi Doamne! Impresia lui era că eu aș face economii. Adevărul e că am cheltuit mult mai mult. Și din economiile pe care deja le aveam, în afară de întreaga mea pensie. Și chiar dacă aș fi făcut economii, economia era și la el: nu plătea pe nimeni să-l îngrijească. Dar plătea bine fratelui, cumnatei și nepoatei numai pentru că ei știau să se pîngă și să ceară. Am slăbit. Cinstit, ca femeie m-am bucurat. Dar nu am dorit să slăbesc în modul în care s-a întîmplat: mult-mult stres. Am mai dobîndit o afecțiune cardiacă pe lîngă ce aveam. Neînțelegerile curgeau, mai ales după ziua de pensie. Pînă nu dădea fratelui meu banii, nu se putea vorbi cu el. Apoi, se liniștea. Feciorașul are mare nevoie de bani ca să-și mituiască șefii să-i mai țină în serviciu pe el și pe nevastă. Mai ales pe nevastă. Pentru că lui i-a cumpărat mumă-sa o frumoasă diplomă de inginer. Așa de frumoasă, că a luat-o în brațe și s-a plimbat cu ea prin cartier să o arate lumii. Pe el l-a împins la studii, i-a cumpărat examenele și diplomele. Dar pe mine nici nu a vrut să mă lase la școală.
În fine, cum m-am îmbolnăvit dar nu aveam voie să spun nimic (nu ai vîrsta mea!), nu ne mai înțelegeam, într-o zi după o discuție mi-am făcut bagajele și am plecat acasă. I-am spus odorului: sîntem doi; poți să te ocupi și tu de tata măcar o perioadă, acum e bine și îți va fi ușor. Ca să aflu pe parcurs, că feciorașul nu are grijă de tatăl său, că tata e tot mai bolnav, nehrănit, neîngrijit. Într-o lună a ajuns în spital. Și, nota bene!, dacă tatăl meu s-a hotărît singur să meargă la medic, înseamnă că este foarte grav, că nu mai putea suporta ceva. Mi-e milă de el. Dar nu vrea să vină la mine. Nu se desparte de fecior. Însă, gîndesc că și eu sînt deja bătrînă, nu am ajutor. Dacă nu mai pot să mă descurc, ce mă fac?
În ultima perioadă am avut dureri de cap violente, neîntrerupte și de lungă durată. După ce s-au mai calmat (nu încetat!) și după ce Tiberiu mi-a făcut o satistică a bolilor moștenite în familie pe linie maternă, mi-am amintit de o rudă din partea tatei, ce „a murit din cauza unei boli necunoscute, cu cauze neștiute”. Dar era vorba de dureri de cap. Dureri pe care le are și tata, dureri pe care le am și eu. Puiul de cuc nu suferă. Dar, după ce am găsit scrisoarea în care se pomenea de boala strămoșului, mama mereu insista să-mi spună: era bolnav psihic, dar asta a fost un mare secret în familie! Ce interes avea să vorbească astfel despre un om pe care nici nu l-a cunoscut și care nu i-a făcut nici un rău? Oare nu pregătea terenul pentru noi (tata și eu)? Oare nu ea a spus așa ceva colegilor, vecinilor, șefilor, etc, pentru a-și justifica neinteresul față de copiii săi și faptele sale?
Mda, acum de când tata stă în grija feciorului, nu mai are voie să iasă din casă. Nu mai vorbește cu nimeni nici la telefon, toți îl ocolesc. De ce ? Aflu că feciorașul a spus tuturor că tata suferă de demență senilă. Urmărește el ceva. Că doar nu degeaba a făcut ce a făcut ca să mă alunge pe mine definitiv de acolo. Trebuia să-l îngrijim cu rândul. Dar acum îl îndoapă cu nu știu ce fel de medicamente care mai rău îl slăbesc. Nu are voie să-l vadă nimeni, ca să nu-i fie dovedite minciunile. Apoi, va spune cât s-a străduit el să-l îngrijească și că merită toată moștenirea. M-a păcălit de jumătate. Acum îmi va fura restul. Nu contează. Contează faptul că își chinuie părintele, că îl chinuie pe cel ce l-a crescut, educat, l-a făcut om. Pe el și pe fiică-sa. Dar când nu ai caracter de calitate, toate astea nu au valoare. El vrea doar valori materiale. La mulți ani, domnule inginer cu diploma cumpărată! La mulți, mulți ani, să ai timp să te chinui, așa cum l-ai chinuit și tu pe tata! Ți l-am lăsat sănătos, vioi. L-ai nenorocit. Numai mintea i-a mai rămas, mintea pe care tu o contești. Îți doresc să te chinui mai rău și să ai timp să gândești la asta. Mulți ani, domnule inginer!
Umblînd nepoata mea (nepoată de frate) de 5-6 ori pe an prin cele străinătățuri, mi-am amintit cum eram eu oprită de a merge în excursii cu școala. Mereu mama mea grijulie și iubitoare venea cu argumentul: dacă deraiază trenul, dacă se prăbușește mașina în vreo prăpastie, dacă… pică drobul de sare? Dar frățiorul meu putea să meargă și de două ori în aceeași vară în tabere și excursii. Tot bunica i-a insuflat gustul pentru a cunoaște lumea „pe viu”. În mod ciudat, pentru „lumina ochilor” ei, nu se mai temea că se prăbușește avionul, că deraiază trenul, etc. Evident, banii proveneau tot de la bunici. Buba a știut să-l convingă pe Bubu să-i dea bani răsfățatei. Încă îi mai dă și acum. Și ei, și feciorului.
Fiindcă apar tot mai des coincidenţe ciudate, deschid un nou capitol cu întrebări şi comentarii.
Pentru început îmi amintesc că de cîte ori povesteam de vreo persoană cu care eram în relaţii bune, mai devreme sau mai tîrziu (în funcţie de informaţiile date), relaţiile cu acea persoană bună se stricau iremediabil. Alteori, unele cunoştinţe care mă abandonaseră (chiar urît) reveneau cu vorbe mieroase şi promisiuni dubioase. Alteori, faptele şi sfaturile lor erau derutante, contrarii…
Acum, a reintrat „pe faţă” mama, în viaţa mea. Brusc, toată lumea m-a părăsit. Ca să vezi coincidenţă! Botoşani, Mureş, Sibiu, Dîmboviţa, sau oriunde aiurea (chiar Italia), nimeni nu mă mai caută, nimeni nu-mi răspunde, nu-i găsesc şi nu au timp.
La o convorbire telefonica mama mă întreabă:
-prietenele tale din Italia şi Germania, ce mai fac?
Răspund:
-Italia m-a părăsit de cînd nu mai are nevoie de serviciile mele, Germania este acasă şi-i voi face o vizită cînd se va încălzi vremea. Cu o zi înainte vorbisem cu Lenuţa şi aştepta un telefon de la mine cu un răspuns de la avocata mea (ei, cunostinţă, nu angajată). Dar, nici azi nu o găsesc să vorbim. Băieţii, dăca-i găsesc, îmi spun că nu este acasă şi sînt vizibil supăraţi. La mobil, nu răspunde. Tocmai Lenuţa! Asta mă uimeşte.
Am probleme cu microcentrala. Cum nu găseam patronul, mama m-a sfătuit: du-te la OPC. A trecut timpul şi, în final m-am hotărît.: mă duc la OPC, i-am spus. „Vai, dar mai aşteaptă, poate are treabă”. Timp de 8 luni? Eu nu mai aveam timp de aşteptat şi am mers. Am facut reclamaţia şi, am vrut să o salut la plecare pe directoare. Moldoveancă de a noastră, dar nu am vrut sa intru „cu pile”. Surpriză: este plecată în concediu! Ciudată coincidenţă sfatul şi concediul! Problema s-a rezolvat în lipsa directoarei, în 24 de ore fiind vorba de gaz. Dar, mă întreb: dacă era la serviciu, oare nu ar fi tras de timp spunînd „eşti tu speriată, ți se pare, etc” cum mi-a spus cînd i-am povestit? Şi ce făceam? Aruncam apartamentul în aer?
Gabi P. şi Dana M. ştiau una de existenţa celeilalte dar fără să fie prietene sau în relaţii cît de cît apropiate. Acum aflu că, printre altele, Gabi foloseşte în mod curent cabana de la munte a Danei.Chiar şi fără prezenţa proprietarilor. Frumoasă prietenie dar, de cînd?! Gabi, cînd i-am spus de centrală şi problemele ei, a replicat: „Termopanele sînt de vină! Deschide geamurile la fiecare sfert de oră pînă te obişnuieşti, vezi-ţi de treabă şi nu mai vorbi prostii!” Altă coincidenţă. Şi de ce firma nu mi-a pus sigiliu la centrală? Ştia că va avea de lucru?
Dana a fost cea care m-a sunat prin noiembrie să-mi propună să fac revelionul „de anul viitor”, cu ei. Ciudat! De mult nu mai ţineam legătura şi acum, are grija revelionului de peste 13 luni? Nu a celui de peste o lună. Dar a uitat apoi să mă felicite de Crăciun sau, măcar să-mi mulţumească pentru felicitări.
Iată aflu azi că Delia C. s-a tranferat la OPC!!! Recent. Cam după ce am terminat eu problemele cu centrala. Cît sînt eu de „paranoică”, nu văd nici o legatură. Şi totuşi, vorba Sandei, „ceva nu se leagă!”. Îmi amintesc acum că şi Diana pomenea ceva de un post la OPC după absolvire. Oare asta trebuia să aştept? Şi, ce au toţi cu OPC-ul? Da, ştiu, salarii mari, probleme personale rezolvate pentru a „închide ochii”, etc. Totuşi…
Nu cu mult timp în urmă, pe cînd Moni încă nu-mi făcuse figura, ginere ei (pe atunci, viitorul), m-a întrebat de firma Herlitz. Voia să se aprovizioneze tocmai de la ei. Azi aflu că soţul unei îndepărtate rude este patronul firmei. Acea rudă de la Suceava pe care nu am cunoscut-o „mulţumită” mamei mele. Mai ales că, atunci cînd am aflat de fiica lor stabilită la Mureş, mama a strigat în telefon să nu o caut.
Mai am rude în Mureş? Se pare că da. Tot îndepartate, dar rude. Într-o zi, imediat după ce am venit aici, tanti Lica mi-a spus: „Eu am un nepot la Tg. Mureş. E director la poştă” Îi spun mamei: ştii, am aflat… „Nu e adevarat! (ţipînd aproape) Lica nu ştie, ţi-a spus prostii!” Dar ea, de unde ştia? Şi dacă ştia mai bine, de ce mi-a ascuns asta?
După ce am primit transferul, m-a întrebat: de ce tocmai Mureş?. Nu am dat importanţă crezînd că aşa ar fi spus despre orice oraş. Acum însă…
A fost o spargere cu furt la noi în bloc. După o săptămînă (după ce vorbisem cu mama) am sunat-o pe Dana M. să-mi spună soţul ei (criminalist) procedurile. Mi-a răspuns foarte superficial şi, printre altele a zis: „Or fi ştiut hoţii că au încasat pensiile şi…”. Bine-bine, dar eu nu i-am spus că păgubiţii sînt pensionari. Nici că sînt doi. Şi, un salariat are tendinţa să pomenească de salar. Straniu!
Acum un an, Didina mi-a tot promis că mă duce „afară. Îmi trebuiau multe acte, traduceri, legalizări, şi am cheltuit foarte mult, peste posibilităţile mele.Nici cu timpul nu stăteam bine. Şi atunci, Didina mi-a sugerat: pentru certificatul de naştere, mergi la şefa stării civile, trebuie să o cunoşti, a lucrat la noi. Eu nu o cunoşteam, aşa că nu am căutat-o. Dar, ciudat că deşi nu era biroul ei şi nu intra în atribuţiunile sale, a fost mereu acolo unde am depus certificatul vechi şi îl aşteptam pe cel nou. A pierdut „faza” plecării actelor. Dar la sosire, parcă ar fi stat la poştă. Nici registratura nu ştia că a sosit actul meu. După o săptămînă de insistenţe şi mai ales după ce i-am dovedit cu înregistrarea de la Oficiul poştal, m-a chemat (ATENŢIE!) la ea în birou, a scos certificatul din poşetă (!!), l-a înregistrat şi mi l-a dat. Mai are sens să întreb de ce nu era la secţia „certificate de naştere, acte cu regim special”? Nu, că aş fi paranoică!
Şi, apropo de promisiunea Didinei, biletul la avion a fost doar rezervat, nu şi plătit. Compania a confirmat doar rezervarea. Dar, în ziua cînd aş fi fost somată: ori plătesc, ori pierd biletul, a venit „răzgîndirea” din Germania. Să mă mai întreb de ce a insistat să cumpere de acolo biletul, deşi era mult mai scump? Nu, că aş fi paranoică.
Mă sună azi mama şi-mi zice de un preot de la mine din oraş, care face „dezlegări”. Da, ar fi. Dar, de unde ştie mama mea de el, cu adresă cu tot? Adevarat, se duce vorba, discută oamenii, dar ea nu iese din casă şi cînd iese, nu vorbeşte cu nimeni. De acel preot mi-a zis şi Didina (altă coincidenţă între cele două. Dar am să încerc să verific dacă nu este vorba de Zamfira, ca are o cumnată pe aici. Iar Zamfira, se laudă că ştie să lovească omul de să nu ştie de unde i se trage). Aşa este, m-a trimis la Lazăr. Cînd am spus că ştie adresa, m-am gîndit la biserică. Greşit, este alt preot Lazăr. Iar ea ştie nume, prenume, adresa completă de acasă şi, un numar de telefon mobil. Asta e chiar prea de tot! Dacă stau să gîndesc ca ea, mă întreb: nu a vorbit cu el întîi şi a pregătit terenul (tot ştia telefonul), iar acum mă trimite la… La ce, Doamne iartă-mă?
P.S. Acum şi Delia insistă să merg la acelaşi preot. Ciudat. Ce să mai spun?
Mama zeci de ani nu a avut grijă să am un serviciu, casă (sau s-a străduit să mi le ia), şi acum mă trimite la „dezlegări”?!?!
Acum, că m-au părăsit toţi, mama, dubios de amabilă, mă întreabă: ce mai face prietena (!) ta din Italia? Dar Măriuţa? (de fapt, Măriuca). Pînă acum nici nu ştia cum se numesc sau că există, iar acum le duce grija. Oare nu cumva verifică să vadă dacă ele îi respectă ordinele? Paranoia? Şi din cîte mi se întîmplă „prin jur”, mă tem că va fi ceva urît.
Şi mi-am mai amintit de o coincidenţă care atunci nu mi-a spus mare lucru. Sau eram prea supărată ca să o văd. După ce am ajutat-o pe Mihaela A., mama ei mi-a facut o figură urîtă. Aveam telefon fix şi îl ştia toată lumea. Nu am mai răspuns la telefon mult timp ştiind că mă sună Mihaela să se scuze. Nu voiam să mă cert cu ea. Cînd în final am răspuns, primul telefon era de la mama mea care mă sunase disperată o saptamînă întreagă. De ce? Să vadă ce mai fac!! Tocmai atunci, deşi nu mai sunase de multe luni, dar nici nu m-a mai sunat pînă am desfiinţat telefonul. Numai şi numai săptămîna aceea a fost îngrijorată. Paranoia?
Ciudat este ca mereu descopar „după” evenimente, că mama se cunoaşte cu unul sau altul, ori că este o legătură între ei. Cum a fost şi cu femeia aia de la Hîrlău, chiriaşa cu copil neastîmpărat, tocmai în apartamentul de deasupra mea. Coincidenţă? Paranoia?
Dar, după ei, chiriaşii au fost din ce în ce mai răi, culminînd cu înfiinţarea unui bordel (chiar aşa) în acel apartament.
Nici nu ştiu la ce capitol mă încadrez. Aş fi înclinată spre „Paranoia”. Dar să nu fiu paranoică. Totuşi: zicea maman acum un an: „lasă, ai să mergi şi tu în excursie în străinătate”. Dar cu ce cînd eu abia plăteam facturile? Şi iată, ca apare Jean. Bătrîn, scund, rămas pe drumuri fiindcă îi murise nevasta iar locuinţa era numai a ei şi, alte „calităţi” asemenea. Doar că, era belgian şi avea o pensie frumoasă. Şi zicea el: „De ce să mergem în străinătate cînd aici e aşa frumos?” Dar eu nu-i pomenisem de visele mele. Ajung să vorbesc despre el cu mama (păi nu? cu mama), ea mă încurajează să-l accept, eu explic refuzul. Şi brusc, fără să-l mai dau afară, Jean dispare!!!
Între timp, un vecin m-a văzut cu el, dar eu nu i-am spus nimic despre Jean. Şi totuşi, din senin, mă sfătuia să mă mut cu el la ţară şi să dau apartamentul în chirie. Nu invers. Dar de unde ştia unde locuieşte Jean? Ca să vezi coincidenţă cu ideile mamei grijulii! Că tot îmi spunea: mută-te la ţară.
Şi chestia cu „m-au părăsit toţi” încă este valabilă. Mut notele la „Paranoia”.
În timpul „existenţei” lui Jean, am mers la Tulcea la nişte cunoştinţe. El, insista să vină cu mine. I-am explicat că nu mai este loc de dormit. „Eu merg la hotel” spunea el. Printre alte argumente ca să-l iau, mi-a spus: vreau să-i cunosc pe părinţii tăi. În gîndul meu mă amuzam: ce, vrea să mă ceară de nevastă? Nu ştiam… ce am aflat. La întoarcere m-am oprit la ai mei să dorm o noapte. Hop, sună Jean. Din vorbă în vorbă spune: am vorbit cu mama ta. Cum nu ştiu aproape deloc franceza, am crezut că am înţeles greşit. Dar, vin acasă şi aflu: el mai vorbise cu mama mea!!!
A, mă întrebaţi cum l-a găsit? Simplu. Jean îşi căuta un nou adăpost cu anunţuri la matrimoniale. La mine în casă a intrat cu pretextul cumpărării unui aparat foto (de sărăcie, vindeam tot ce puteam).
Spuneam anul trecut că Dana m-a invitat să fac revelionul de anul acesta cu ei. Numai că… acum mă sună să mă întrebe: dacă am cîteva zile între Crăciun şi Anul Nou, vii la Poiană (Poiana Stampei SV)? Şi atunci, revelionul, unde-i? Mai uită omul, dar cum spuneam: era preocupată de revelionul de peste un an şi ceva, nu de ăsta!
Am ajuns iar la invitaţiile Danei. De 15 ani mă tot invită la Poiana Stampei să se laude cu casa de vacanţă. În fine, am acceptat şi, nu s-a ivit nici o problemă. Dar, ea a amînat plecarea, nu m-a anunţat nimic şi, tace şi în ziua de azi. Nici un telefon, nimic.
Gabi, care –recunosc- mă sună foarte rar, mă sună azi să mă întrebe de ce nu-i răspund la telefon. După ce am povestit una-alta, mă sună Zsuzsa şi-mi cere voie să mă viziteze(!), ea care nu cere voie dar mai ales nu vine de bunăvoie ci numai „dacă-i musai”. A avut ceva urgent, grav? Nu. A venit să-mi povestească cum că şi ea ar fi avut problemele mele? Care? Că ei nu-i spusesem nimic. Brusc, mă sună mama care, mai nou nu-mi raspunde la telefon, să mă întrebe de ce sînt supărată. Dar de unde ştia? Toate într-o zi. Şi dacă pînă aici nu era nimic suspect… Ciudată coincidenţă!
A mai dispărut un nume din agenda mea: Gabi! Tocmai ea, care insista mereu să nu pierdem legătura nici dacă îmi schimb numărul de telefon. Şi, ciudat, a dispărut la fel de brusc ca Lenuţa sau Jean. Tot concediul ei m-a sunat de m-a înnebunit (în loc să se bucure de vacanță), iar de cînd s-a întors acasă, nu sună, nu răspunde. M-am gîndit chiar şi la un accident pe drum. Nu are nimic, e bine sănătoasă dar… absentă.
P.S. Nici de ziua ei nu a putut fi contactată. Şi uite aşa, nu mi-a mai rămas nimeni.
Am dat un anunţ la ziar dar din anume motive nu am vrut să apară numărul meu de telefon şi am cumpărat o cartelă nouă pentru asta. După aproape 2 săptămîni, mă sună tata întrebînd dacă (cine o fi fost persoana) l-am sunat la Galaţi. Nu m-am dat de gol dar, e clar că nu l-am sunat de pe acel număr. Acum să vă văd comentariile! Cum a ajuns acel număr pe telefonul său? Poate aflu şi eu secretul.
Este o reclamă la un laxativ numit Senax (sau cam asa ceva). Şi mă sună mama să mă întrebe de ce se face reclamă la Xanax dacă e un medicament psihiatric? Dar, ea de unde ştia de Xanax? Nu se dă prin farmacii (ştiu de la Zsuzsa, ea primeşte), nu se dă oricui nici în spital. Păi, ar fi auzit ea că tinerii se droghează cu aşa ceva. Posibil, dar de unde îl procură? Ciudat mi se pare că ştia de Xanax, deşi, cum am mai spus, nu iese, nu discută cu nimeni. Că a făcut confuzie cu Senax-ul, arată că se informează despre asta. De ce??!
Apropo de „prietenele” tale din Italia şi…
Acum realizez că Didina îmi propune cîte o deplasare exact în perioada cînd trebuie să fiu la comisia de expertiză medicală pentru prelungirea dosarului de pensionare. Şi mereu insistă că „nu se poate amîna nici o zi, necum o săptămînă”. Acum, că am scăpat de comisie, nu mă mai cheamă, nu mă mai sună nici de sărbători.
Tot aşa o vecină din perete mi-a propus o plecare în staţiune pe biletul gratuit al tatălui ei (ca să nu pun problema banilor) tocmai în… Oltenia. Tentant dar, luni trebuie să fiu la comisie. Acum, e vineri seara. Nu-i nimic, răspunde, plecăm seara asta (o zi şi o noapte pe drum) şi ne întoarcem luni. Să merg pentru cîteva ore? De ce nu mergem luni şi să stăm tot concediul (10 zile)? Nuu, azi sau deloc!
„Nimic nu e întîmplător, nimic!”
Aşa îmi spune o doamnă pe care am cunoscut-o recent. Din două vorbe am aflat că: a crescut pe str. Marchian unde au stat şi ai mei, este în Mureş din ’97 (eu din ’95) şi stă acum (cred că din 2000) la trei blocuri distanţă de mine. Nu ne-am remarcat deşi facem cumpărăturile de la aceeaşi piaţă, acelaşi centru de pîine, etc. Recent, la pîine, iată că intră în vorbă între mine şi vînzătoare şi, brusc i-am fost simpatică. Nimic anormal. Dar în cel puţin 9 ani de vecinătate (în plus, am lucrat cu publicul), nu ne-am întîlnit. Nu am remarcat-o. Şi tocmai acum cînd mama mea nu mai are informatori, apare ea şi-mi spune cît mă place, că trebuie să ne vizităm, etc, etc. În alte condiţii m-aş fi bucurat. Dar acel „nimic nu e întîmplator”, spus aşa cum l-a spus, mă sperie, sună ca un avertisment.
Adăugat mai tîrziu:
P.S. Această doamnă este de vîrsta fratelui meu. În plus, eu neavînd altă ieşire spre oraş, trec mereu pe sub geamurile ei. Am fost la ei. Peste toate, soţul ei a ieşit la pensie de la jandarmi (unde Szabo-beţivanul şi cu nevastă din Flămînzi, are băieţii) şi, a fost profesor la Corni.
Am fost la Suceava, fără să ştie altcineva decît cei la care mergeam. Dar la puţin timp după ce am plecat, mama a sunat la rudele sale aşa, ca să vadă ce mai fac ei. A sunat după o ruptură de zece ani şi după ce le-a făcut o figură urîtă de tot la înmormîntarea unchiului. Şi de unde ştia mă rog că eu mai ţin legătura cu acele rude? Eu nici azi nu aş recunoaşte dacă m-ar întreba. Totuşi…
Acum vreo 3-4 ani, mă invită Mitruță, vărul meu de la Iași, să fac Paștele cu ei. Fericită, accept și, gură-mare, le spun și părinților. Într-o familie normală, nu ar fi fost normal?! Au început să mă sfătuiască să nu merg. Cu tot felul de pretexte. Dar pentru că eu, ca Ana lui Manole, mergem înainte, au intervenit „pe partea cealaltă”. Și sunînd să mai stabilesc amănunte, din senin Mitruță strigă la mine și spune că nu mai vrea să mă vadă, că el nu are nevoie de nimic, că este bine realizat și nu așteaptă nimic de la nimeni, etc. M-am blocat, evident. Apoi, am început să judec: ce să aștepte cineva de la mine? Sînt săracă, sînt singură, eu am nevoie de ajutor. Înseamnă că „mama mea iubitoare” i-a spus o mare prostie dacă el s-a supărat așa de tare. Mai mult, Liana era la curent cu tot și mă sfătuia să nu mai încerc să vorbesc cu Mitruță pentru ca să lămuresc lucrurile.
Mama susține că nu mai ține legătura cu frații ei, că de fapt s-au certat, etc. De la moștenire, evident. Dar, după ani de umblat pe drumuri pentru retrocedări, întabulări, etc, a venit și momentul vînzarii proprietăților. Evident, mama nu vrea. A fost convinsă. Dar, tot pune piedici să nu se poata vinde partea pe care ea a moștenit-o de la părinții săi. Asta a fost explicația; minunea urmează.
După ce mai mulți cumparatori au fost indepartati, fiind eu acolo am prezentat locul unui doritor. De fapt, el știa parțial despre ce este vorba. A fost convins și hotărît să cumpere casa (ruinată) și terenul din jur. După ce a vorbit cu inginerul de la firma ce făcea întabularea (încă nefinalizată!!!), brusc a dat înapoi fără explicații. Dar, surpriză! Ai mei știau că omul s-a hotărît. Încă pe drum fiind, mă sună cel mai mic frate al mamei. Unchi, de care eu nu mai știam nimic de… vreo 40 de ani. Și de care, mama afirma că se teme, pentru că ar fi amenințat-o… bla-bla-bla. În tren fiind, nu înțeleg mare lucru și stabilim o întîlnire pentru a doua zi. În realitate, el știa că merg direct acasa și, în disperare, stabilise cu mama să mă sune cît mai repede. Mă întîlnesc cu el, mă invită la ei acasă, eu bucuroasă că îmi revăd unchiul, accept. Aici însă, începe munca de lămurire: măi, nu vinde la străini, să rămînă un Iurac acolo, etc.
Bun! Vă întrebați: dacă eu nu mai știam nimic de el, dacă mama nu mai ținea legătura cu el, dacă… de unde știa numărul meu de telefon și, mai ales de unde știa că sînt în Botoșani cu cumpărătorul? Aha! Mă întrebam și eu. Nu mă mai întreb. Am întrebat-o pe mama: cui ai dat numărul meu de telefon? Nimănui! a raspuns și a început să dea ochii peste cap, să leșine, pentru că făceam o așa acuzație. De la unchiul meu, am dus acasă nițte cireșe. Date cam cu forța. Nu voiam să le iau, ca să nu mă dau de gol. Dar planul lor tocmai ăsta era, să afle tata că am vorbit. De unde ai cireșele? întreba vulpea. De unde NU ai dat numărul meu de telefon, de acolo le am, am răspuns. Imediat a schimbat tonul și atitudinea, a devenit mieroasă și întreba: da, ai fost la el acasă? Ți-a plăcut? Dar grădina? (Unchiul sta la casă).
Terenurile din partea tatei au fost înscrise în C.F., unul a și fost vîndut. Ale ei, sînt veșnic cu „probleme” și nici măcar întabularea nu s-a făcut. Pînă și avocata și-a dat seama că inginerul cadastral trage de timp. Bun, așteaptă să moară tata și să lase moștenirea fraților ei. Dar de ce îl lasă să cheltuie atît de mulți bani cu toate actele, drumurile, cazarea, etc? Eh, acum să vă aud! Sînt paranoică?
Răsfățata mea mamă este în spital. Probleme de digestie. Ce pot să-i fac dacă nu se controlează ce mănîncă și nu face deloc mișcare?! Dar nu asta e problema.
Aflînd că este în spital, am mers să-l ajut pe tata cu alergăturile, pentru ea în primul rînd. Evident că am fost refuzată. M-a tratat ca pe un musafir. Îmi spunea că mama nu știe că eu sînt acolo. Dar, surpriză! Spălam ceva în baie și-l aud pe tata spunînd ceva. Cu scuzele că nu am înțeles, ies din baie să văd ce vrea. Dar el nu mă aude și vorbește în continuare la telefon. „Da, spunea el, încă este aici. Va face sărbătorile la noi.” Vorbea cu mama. Adevărat, tata insista să rămîn. Dar eu nu știam ce va fi de azi pe mîine și nu-mi făceam nici un plan. Însă, dacă mama „nu știa” că sînt la ei, de ce îi spunea că voi fi acolo de Crăciun? Imediat se anunță externarea mamei. Cică se golea spitalul ca să dea liber cadrelor medicale. M-am cam îndoit de asta. Și dacă tot eram acolo, după două zile într-o plimbare, am intrat în spital. Încă mai erau destui oameni în saloane. Dar ca de obicei, ea s-a temut să nu-i umblu printre lucruri. Nu știu ce are de ascuns, nu mă interesează nimic. După sărbători, s-a reinternat.
Acum, este acasă și-l obligă pe tata (deja are 92 de ani, oameni buni!!) să o îngrijească. Ce-i dau sau îi fac eu, nu e bine; nici măcar un ceai. Le-am sugerat să angajeze o asistentă (sau o femeie pregătită) să o îngrijească. „NU”, a venit răspunsul, nu are ce căuta un străin în casa mea!
Și încă un lucru mi se pare ciudat: a insistat să se interneze la un anume medic internist care, i-a și pus diagnosticul de Alzheimer (pe lîngă altul). Or asta, numai un psihiatru, după cîteva consultații îl poate da. Iar madama, îmi și băga mereu biletul de ieșire sub ochi, să văd eu. Cu asta de-acum, nici nu se mai dă jos din pat să meargă pînă la baie.
A murit mama. În ziua următoare, mă și sună Mariana (alta) de la Tulcea. Doar să vadă… ce mai fac. Cît eram eu de bulversată, tot mi-am dat seama că era ciudată coincidenta. De atunci, m-a mai sunat foarte rar. Stau cu tata să-l îngrijesc. Acum, am venit acasă pentru mai mult timp, după ce tata a refuzat să facămăcar iarna la mine. După ce a aflat Tiberiu, mă sună iar Mariana. „Ce mai faci?”. Așteptam să mă sune, să am confirmarea că Tiberiu face jocurile și manipulările mamei, în continuare. Dovadă că mereu a știut ce face și le-au făcut împreună. Chiar dacă spune: „ești bolnavă cu capul”. Paranoia?
Aici se încheie toate notiţele. Nu am remarcat nici o amintire plăcută deşi, se vede că uneori încearcă să dea o notă de umor unor întîmplări. Nici nu am puterea să comentez după tot ce am citit şi transpus aici. Probabil un jurnalist ar fi făcut un adevărat roman înflorind aceste note. Eu, nu am facut decît să le public aşa brute cum sînt.
Legat de locul meu de munca în Bancă: am spus cum „o mama iubitoare” refuza chiar şi ideea de a lucra în Banca Naţională. După ’89, un vecin evreu m-a sfătuit -şi argumentat şi de ce!- să mă angajez într-o Banca. Am avut şansa asta din două motive cumulate: lucrasem pe calculator şi mă descurcam pe PC-uri şi, eram absolventă de Liceu economic. Adevarat, începuturile (abia se înfiinţau) nu au fost uşoare. A fost mult de lucru pînă am pus totul pe picioare. Lucram şi noaptea cînd ne veneau programe noi de implementat, mergeam în deplasare la agenţii să-i ajutăm, etc. Dar acum se dovedeşte că evreul a avut dreptate. Acum însă, cînd este mai lejer, a reuşit madam să mă scoată şi din Bancă.
Sentimentul de iubire e ca banii: ai primit, ai de unde da; nu ai primit, nu poţi să dai. De asta cu timpul, m-am răcit şi eu. Cu timpul. Căci şi puţinul dat de la natură mi-a fost refuzat. Am mai spus cum încercam să o alint pe cea cu pretenţii de mamă şi se încrunta cumplit. La fel se încrunta şi în foarte rarele ocazii de linişte şi cînd eram toţi acasă, iar tata ne lua pe lîngă dînsul şi ne alinta pe amîndoi copiii. Parcă o ardea ceva, aşa reacţiona. Găsea ea ceva de spus sau de făcut ca să ne strice bucuria.
Doamna nu întelegea glumele soţului. Dar şi bunicul, tatăl ei făcea mereu glume. Tăcut, tăcut, dar şi cînd deschidea gura…! Şi atunci, cui seamănă de are aşa un caracter sucit şi pervers?
Eram la Iaşi şi, nu ştiu de ce am stat doua zile la tanti Maria şi fiul ei (înfiat) care este profesor universitar. La un moment dat, fiul ei a venit acasă şi a călcat nişte pantaloni. Folosea ziar. Am făcut observaţia că e mai bună o pînză, tuşul putînd rămîne pe stofă. M-a lăudat la mama. Credeţi că a fost mîndră de fata ei? Din contra! Mi-a făcut o muştruluială, de parcă dărîmasem casa omului. „De ce te-ai bagat tu? Să vină el să-mi spună cît de pricepută eşti?De unde ştii tu cum se calcă un pantalon?” Aşa mamă, da!
Terminasem clasa a 8-a şi eram într-o excursie cu şcoala. La un moment dat, am oprit într-o zonă unde era şi un rîu. Cîţiva colegi au şi intrat în apă. Atunci s-a apropiat de mine un coleg dintr-o clasă paralelă şi m-a întrebat dacă nu am costum de baie. Nici nu ştiam ce e ăla. Colegul, am aflat mai tîrziu, era fiul unei doctoriţe. Nu prea cred că voia el să îmbrace costumul meu. Mai repede aş crede că l-au trimis fetele să mă cheme la înot. Dar eu, aşa „educată” cum eram, aş fi intat în apă cu paltonul pe mine, ca hainele ude să nu-mi arate vreo formă.
„Şi atunci, cum o să-i spunem?”
Am avut o soră cu fix 14 ani mai mică decît mine. A fost botezată Elisabeta. Eu, aveam obiceiul de a alinta pe toată lumea cu diminutive. Pentru Elisabeta am propus „Liza”. Nu! a zis madam. Atunci, Beti, am încercat eu cu jumătate de gură fiindcă Liza mi se parea că i se potriveşte mai bine. Nu! a venit iarăşi răspunsul ca o lovitură de satîr. Atunci, cum o să-i spunem?! Nu i-am mai spus nicicum. Fata angajată să o îngrijească era epileptică şi a ucis-o într-o criză, cînd micuţa avea doar două luni şi jumătate.
Eram prin clasa a 7-a sau a 8-a. M-a trimis mama cu fratele meu la Teatrul de păpuşi. Eu, mai tîrziu, la liceu fiind, nu aveam voie nici la un film cu grupa de colegi, dar ţîncul de grădiniţă trebuia educat. Revezi notiţa unde spun că nici cărţi de la bibliotecă nu aveam.
E prima zi? Da!… Era a doua, dar ce mai conta? Eram la cursuri la Ploieşti. Evident, terminasem şcoala şi lucram deja. La noi în cameră unde eram cazate, era petrecere (aniversarea cuiva) dar eu stăteam în pat şi sufeream. Un student (la IPG) care mi se părea mie atunci şmecheraş, s-a apropiat de mine şi m-a întrebat: e prima zi? Şi-a dat seama că eram bolnavă şi mi-e rău. Imediat mi-a adus nişte picături care mi-au mai calmat durerile menstruale. Nici acum nu ştiu ce erau. Important este altceva: mama nici nu mi-a povestit ce mă aşteaptă, nu m-a învăţat ce trebuie să fac, nu m-a pregătit de nici un fel. Noroc cu medicul şcolii. Dacă nu ar fi existat, ce făceam? Dar tinerelul acela, nu numai că era mai pregătit ca mine dar, şi-a dat seama de pe faţa mea ce am (puteam suferi de orice) şi a avut şi leacul. Dar mai ales a avut înţelegere şi bunăvoinţă. Cea ce nu am găsit la o „mamă iubitoare”.
Eram în liceu, la Suceava. Într-un an, şcoala ne-a dus într-o excursie la colegii noştri din Iaşi. Evident că a fost şi dans. Şi m-au şi invitat băieţii. Chiar a fost unul simpatic care a intervenit pe lîngă fete să mă convingă să accept. Dar cum să accept cînd eu nu ştiam să dansez? Nu ştiu nici acum (mi-e ruşine să recunosc, dar asta e).
Apropo! Cînd era vorba la şcoală de vreo tabără sau excursie, mama „grijulie” spunea NU! Dacă se răstoarnă autobuzul? (Dacă pică drobul de sare?). Asta era replica ei standard. Iar tata, la fel avea una: eu m-am întors din război! Of, mai bine rămînea la englezi, la nemţi, sau la cine le-o fi propus cînd erau prizonieri şi aveam şi eu altă mamă şi altă soartă.
Dacă am mai scris, ghinion. Consum o pagină degeaba. Eram prin clasa a 8-a şi maman suflet de artist, mi-a cumpărat un palton. În magazin, mie mi-a plăcut unul bleumarin, cu stofa moale şi guler lat din blană (sintetică). Dar ea mi-a luat unul verde, ţepos care nu-mi plăcea şi era şi mai scump. Eram încă în creştere. Nu-l puteam purta mulţi ani. Unde era spiritul de economie al gospodinei? Plus că cel bleumarin se asorta cu uniforma.
Tot pe atunci, tanti Duduia ne-a făcut o vizită. Degeaba locuia în oraş. Cu obiceiul mamei de a nu ţine legătura cu rudele, nu ne vedeam, nu ne ştiam (nu făcea parte dintre mătuşile care m-au crescut). Dar la necaz, apela la ele şi avea pretenţia să fie ajutată. Şi mi-a adus tanti un lanţ de argint cu un model care îmi place şi acum: bobiţe. Dar nu avea încuietoare. Iar doamna în loc să-l ducă la bijutier să-l repare (sau să-l lipească, fiind suficient de lung), mi l-a lăsat aşa. Eu, îl mai purtam în vacanţă dar legat cu o aţă. Şi, l-am pierdut.
Aproape de fiecare data cînd mă spăl pe gît dimineaţa, îmi amintesc un lucru: eram în oraşul în care-mi place, căutîndu-mi un transfer. Am mers evident, la Centrul de calcul, similarul meu. Directorul m-a ascultat, s-a uitat l-a gulerul meu pe interior şi mi-a recomandat să merg la directorul unei unităţi mai mari şi salarii fabuloase chiar şi pentru anii aceia (asta nu ştiam atunci, am aflat mai tîrziu). Mi-a făcut impresia că mă „pasează” şi m-am speriat. Nu am mai mers. Şi regret de cîte ori îmi amintesc. Iarăşi lipsa oricarei educaţii…
Am spus recent Didinei că dacă mama nu ştie ceva, reuşesc dar dacă ştie…
Probabil şi cu Ilie a fost la fel. Nu numai că a ştiut dar probabil a şi răspuns la telefon în locul meu. După ce făcusem acele cursuri, la doi ani am mai trecut prin Ploieşti. L-am întîlnit pe Ilie şi, deşi nu am avut vre-o idilă, m-a invitat la revelion la munte. Am acceptat. Urma să mă sune să-mi spună exact unde şi cum. Dar… A sunat. A răspuns mama în locul meu şi a refuzat. Dar ce a mai spus că de Ilie nu am mai auzit de atunci?
Tata nu vrea, tata nu este de acord, tata nu…
Aşa ne spunea mereu cînd ne refuza. Dar lui ce-i spunea? Sau altora?
Eram la Flamînzi în perioada premergătoare divorţului lor. Într-o zi m-a pus într-o căruţă şi, hai la Bălcescu. De fapt, nu ştiam unde mergem pînă nu a întîlnit un cunoscut şi i-a spus: mergem la spital, Aurel a bătut-o pe fată şi are lovituri la cap, e inconştientă. Iar eu, ca orice copil curios, ţuşti cu capul sus să văd cu cine vorbeşte. Nu ştiam că trebuie să fiu „leşinată”. Mi-am dat seama abia cînd m-a împins înapoi şi mi-a spus: stai acolo culcată, să nu te vadă lumea, să creadă că mergem la spital. Chiar nu ţin minte să fi intrat în spital, dar e posibil să fi scos vreo dovadă medicală în favoarea ei. Tata nu m-a bătut vreodată. Nici atunci în liceu cînd mama ţipa: dă-i măi, bate-o măi! Am mai scris asta.
Va urma…
Călătoream cu autobuzul. La o intersecţie, o troiţă.
-Mama, ce înseamnă INRI?
-Unde ai văzut?
-Uite acolo, pe cruce.
-Nu ştiu şi nu mă mai întreba. Stai liniştită că se uită lumea la tine!
De ce s-ar fi uitat lumea la mine? Pentru că voiam să aflu cît mai multe, să învăţ, să ştiu?
Cred că de asta am rămas eu cu o atenţie deosebită faţă de copii. Orice întreabă, eu am răbdare să le răspund amănunţit.
De multe ori vorbesc cu unul-altul despre mîncare. Ei bine, oricît m-aş chinui, nu-mi amintesc ce ne dădea mama de mîncare. Nici chiar la vîrste mai mari. O excepţie: Am avut odată musafiri şi a gătit raci. Nu am mîncat fiindcă nu am ştiut cum. Dar îmi amintesc cum a împărtit laptele „pe verticală”. Cu excepţia perioadei între 20 şi 30 de ani, cînd mereu eram flămîndă, totdeauna mi se păreau porţiile prea mari. Să nu mint! Mereu au fost porţiile mari pentru stomacul meu, dar mereu eram flămîndă. Mîncam porţii mici dar des. Cu laptele? Eram la bunica. Mi-a pus într-o zi prea mult lapte în farfurie. Şi ca să mă convingă să-l mănînc, a facut şi mama o glumă în viaţa ei, facînd un semn în lapte pe verticală, arătîndu-mi cît să mănînc.
Cum nu are simţul umorului, nu l-a înţeles niciodată pe tata care este un hîtru. Dar nu recunoaşte. Spunea: uite, Tincuţa a stat o viaţă lîngă Nicu şi tot nu ştie cînd vorbeşte serios şi cînd nu.
Curios cum mi le amintesc pe toate cînd se întîmplă ceva asemănător. Fără să văd cum mă îmbrac, am luat cămaşa de noapte cu gura la spate. Şi mi-am amintit că eram prin clasa a 4-a cînd eram la bunici la Corni şi, într-o seară, au venit doua femei. Nu ştiu ce au vorbit. Dar după ce au plecat, mama a zis către bunica: ai văzut? „cutare” avea rochia îmbrăcată invers. Face vraji!
Şi tot azi călcînd rufe, mi-am amintit cum, la casa mea fiind, mi-am cumpărat un fier de călcat. Imediat mama mi l-a schimbat cu al ei. I sa parut că al meu ar fi mai bun. Şi aşa ceva, nu era permis.
Mă plîngeam undeva că nu m-a învăţat nici că trebuie să mă spăl, cu atît mai puţin şi cum. Eram tot la Corni. Bunica ne-a chemat la masă şi, am vrut să mă spăl. Mama mi-a turnat apa. Am profitat de ajutor şi am dat cu săpunul pînă la coate (era vară, praf…). „Lasă, nu te mai spăla atîta, că nu eşti murdară”, mi-a spus. Asta m-a învăţat.
Eram deja în primul an de liceu dar tot minte de copil aveam. Cum tocmai ne mutaserăm în apartament, ai mei au cumpărat o maşină de spălat, aspirator, etc. Lucruri de mare valoare şi acum, dar atunci!. Eram cu ei la magazin. Şi eu, ca tot copilul, îmi băgam nasul curioasă. Mai ales că nu mai văzusem aşa ceva. „Pleacă de aici. Tu nu ai voie să te apropii de astea!” După o zi, a spălat rufe şi… au ieşit rupte. Concluzia: nu sînt bune maşinile, mai bine (se spăla) cu mîna. Copilul prost însă, o privea, o mîngăia şi… hop! Ceva zgîrie. Mamă, hai şi vezi. Cuva maşinii avea un defect din fabricaţie, o aşchie neşlefuită care rupea tot. Alt drum la magazin, schimb, etc. Ce ar fi fost să lase copilul curios să se uite? Găseam defectul la magazin. Dar, nu. Eu nu aveam voie să văd nimic, să întreb nimic, …nimic.
Noroc că a făcut fratele meu armata! Şi noroc că este deschis ca rudele din partea tatei: nu ascunde nimic. Aşa ne-a povestit el păţania de la bucătărie cu pastele făinoase. Cum şi cînd se fierb. Aşa am învăţat şi eu. Că la mama mea acasă… cine ar fi putut vedea ce este aia bucătărie?
Ceafa de porc…
Da, eram la liceu la Suceava şi într-o zi o profesoară m-a trimis pe mine (hmm) la alimentara să-i cumpăr ceafă. Nu era dar, eu nici nu ştiam ce este, cum arăta, nici idee.
Plecasem de la bunici. Îşi găsise de lucru la „Flamura roşie”. Cred că era o fabrică de mobilă. Ea, era la contabilitate (meseria ei). Uneori mai mergeam şi noi copiii pe acolo. Tiberiu fugea şi se juca în curte. Eu, eram atrasă de maşina de adunat. Pe atunci, cam atît făceau maşinile. Dar pentru mine era ceva fantastic. Mă atrăgea ca un magnet, voiam să învăţ nu numai să o folosesc ci să înţeleg şi cum funcţionează. Bineînţeles că mereu mă alunga şi-mi spunea că nu am voie, că am să o stric, etc. Iată că mai tîrziu am lucrat pe ditamai calculatorul. Oare de ce am fost mereu cuminte? Mai bine aş fi fost rea, să-mi fi băgat nasul peste tot, să fi experimentat tot felul de lucruri şi să fi ştiut mai multe. Oricum, pedepsită am fost şi cuminte.
Am găsit aici nişte notiţe pe care, după mintea mea le-aş fi pus la urmă ca încheiere. Dar cum doresc să respect întocmai notiţele, aici vor rămîne.
-Aţi vrea să mai aveţi vîrsta mea?
-Nu! Abia aştept să treacă şi ce mi-a mai rămas.
…
-Nu ştiu cîte lucruri aş refuza, (…) unul singur ştiu însă că l-aş respinge cu mîinile, cu picioarele, cu bolovani, cu cărbuni aprinşi: să-mi iau viaţa de la-nceput.
(Ileana Vulpescu în „Arta conversaţiei”, prin gura a două personaje ale sale: Ileana Sachelarie şi Sînziana Hangan)
Şi Doamne, cît adevăr spune!
Nu ştiu cîţi ar lua viaţa de la capăt. Eu, sigur nu aş face-o. Ca şi Sînziana Hangan, aş respinge lucrul acesta în orice mod. Prea mi-a fost viaţa plină de amar. Vezi, ştiu bătrînii ce spun cînd aşteaptă moartea. Şi eu abia aştept să treacă ce mi-a mai rămas. Dacă m-ar ierta Dumnezeu de restul datoriei, aş fi mai bucuroasă.
-Şi n-ai vrea să ai copii?
-M-aş abţine să vreau.
-Şi nu ţi-ar fi teamă de singurătate la bătrîneţe?
-Pînă acum n-a rămas nimeni ne-ngropat fiindcă a fost singur.
(Ileana Vulpescu, idem, dialog Sînziana Hangan – Marina Şerban)
Şi tot din Ileana Vulpescu: „Orizontalitatea erotică este cel mai perisabil element al unei legături”
„… zilele anilor nostri sînt 70 de ani; iar de vor fi în putere – 80 de ani; şi ce este mai mult decît aceştia – osteneală şi durere”
Psalmul 90, tot prin gura Ilenei Vulpescu
Va urma…
Morgana1953 