ORFAN CU PĂRINŢI – 11 –

Călătoream cu autobuzul. La o intersecţie, o troiţă.

-Mama, ce înseamnă INRI?

-Unde ai văzut?

-Uite acolo, pe cruce.

-Nu ştiu şi nu mă mai întreba. Stai liniştită că se uită lumea la tine!

De ce s-ar fi uitat lumea la mine? Pentru că voiam să aflu cît mai multe, să învăţ, să ştiu?

Cred că de asta am rămas eu cu o atenţie deosebită faţă de copii. Orice întreabă, eu am răbdare să le răspund amănunţit.

 

De multe ori vorbesc cu unul-altul despre mîncare. Ei bine, oricît m-aş chinui, nu-mi amintesc ce ne dădea mama de mîncare. Nici chiar la vîrste mai mari. O excepţie: Am avut odată musafiri şi a gătit raci. Nu am mîncat fiindcă nu am ştiut cum. Dar îmi amintesc cum a împărtit laptele „pe verticală”. Cu excepţia perioadei între 20 şi 30 de ani, cînd mereu eram flămîndă, totdeauna mi se păreau porţiile prea mari. Să nu mint! Mereu au fost porţiile mari pentru stomacul meu, dar mereu eram flămîndă. Mîncam porţii mici dar des. Cu laptele? Eram la bunica. Mi-a pus într-o zi prea mult lapte în farfurie. Şi ca să mă convingă să-l mănînc, a facut şi mama o glumă în viaţa ei, facînd un semn în lapte pe verticală, arătîndu-mi cît să mănînc.

Cum nu are simţul umorului, nu l-a înţeles niciodată pe tata care este un hîtru. Dar nu recunoaşte. Spunea: uite, Tincuţa a stat o viaţă lîngă Nicu şi tot nu ştie cînd vorbeşte serios şi cînd nu.

Curios cum mi le amintesc pe toate cînd se întîmplă ceva asemănător. Fără să văd cum mă îmbrac, am luat cămaşa de noapte cu gura la spate. Şi mi-am amintit că eram prin clasa a 4-a cînd eram la bunici la Corni şi, într-o seară, au venit doua femei. Nu ştiu ce au vorbit. Dar după ce au plecat, mama a zis către bunica: ai văzut? „cutare” avea rochia îmbrăcată invers. Face vraji!

Şi tot azi călcînd rufe, mi-am amintit cum, la casa mea fiind, mi-am cumpărat un fier de călcat. Imediat mama mi l-a schimbat cu al ei. I sa parut că al meu ar fi mai bun. Şi aşa ceva, nu era permis.

 

Mă plîngeam undeva că nu m-a învăţat nici că trebuie să mă spăl, cu atît mai puţin şi cum. Eram tot la Corni. Bunica ne-a chemat la masă şi, am vrut să mă spăl. Mama mi-a turnat apa. Am profitat de ajutor şi am dat cu săpunul pînă la coate (era vară, praf…). „Lasă, nu te mai spăla atîta, că nu eşti murdară”, mi-a spus. Asta m-a învăţat.

 

Eram deja în primul an de liceu dar tot minte de copil aveam. Cum tocmai ne mutaserăm în apartament, ai mei au cumpărat o maşină de spălat, aspirator, etc. Lucruri de mare valoare şi acum, dar atunci!. Eram cu ei la magazin. Şi eu, ca tot copilul, îmi băgam nasul curioasă. Mai ales că nu mai văzusem aşa ceva. „Pleacă de aici. Tu nu ai voie să te apropii de astea!” După o zi, a spălat rufe şi… au ieşit rupte. Concluzia: nu sînt bune maşinile, mai bine (se spăla) cu mîna. Copilul prost însă, o privea, o mîngăia şi… hop! Ceva zgîrie. Mamă, hai şi vezi. Cuva maşinii avea un defect din fabricaţie, o aşchie neşlefuită care rupea tot. Alt drum la magazin, schimb, etc. Ce ar fi fost să lase copilul curios să se uite? Găseam defectul la magazin. Dar, nu. Eu nu aveam voie să văd nimic, să întreb nimic, …nimic.

 

Noroc că a făcut fratele meu armata! Şi noroc că este deschis ca rudele din partea tatei: nu ascunde nimic. Aşa ne-a povestit el păţania de la bucătărie cu pastele făinoase. Cum şi cînd se fierb. Aşa am învăţat şi eu. Că la mama mea acasă… cine ar fi putut vedea ce este aia bucătărie?

Ceafa de porc…

Da, eram la liceu la Suceava şi într-o zi o profesoară m-a trimis pe mine (hmm) la alimentara să-i cumpăr ceafă. Nu era dar, eu nici nu ştiam ce este, cum arăta, nici idee.

 

Plecasem de la bunici. Îşi găsise de lucru la „Flamura roşie”. Cred că era o fabrică de mobilă. Ea, era la contabilitate (meseria ei). Uneori mai mergeam şi noi copiii pe acolo. Tiberiu fugea şi se juca în curte. Eu, eram atrasă de maşina de adunat. Pe atunci, cam atît făceau maşinile. Dar pentru mine era ceva fantastic. Mă atrăgea ca un magnet, voiam să învăţ nu numai să o folosesc ci să înţeleg şi cum funcţionează. Bineînţeles că mereu mă alunga şi-mi spunea că nu am voie, că am să o stric, etc. Iată că mai tîrziu am lucrat pe ditamai calculatorul. Oare de ce am fost mereu cuminte? Mai bine aş fi fost rea, să-mi fi băgat nasul peste tot, să fi experimentat tot felul de lucruri şi să fi ştiut mai multe. Oricum, pedepsită am fost şi cuminte.

 

Am găsit aici nişte notiţe pe care, după mintea mea le-aş fi pus la urmă ca încheiere. Dar cum doresc să respect întocmai notiţele, aici vor rămîne.

 

-Aţi vrea să mai aveţi vîrsta mea?

-Nu! Abia aştept să treacă şi ce mi-a mai rămas.

…

-Nu ştiu cîte lucruri aş refuza, (…) unul singur ştiu însă că l-aş respinge cu mîinile, cu picioarele, cu bolovani, cu cărbuni aprinşi: să-mi iau viaţa de la-nceput.

(Ileana Vulpescu în „Arta conversaţiei”, prin gura a două personaje ale sale: Ileana Sachelarie şi Sînziana Hangan)

Şi Doamne, cît adevăr spune!

Nu ştiu cîţi ar lua viaţa de la capăt. Eu, sigur nu aş face-o. Ca şi Sînziana Hangan, aş respinge lucrul acesta în orice mod. Prea mi-a fost viaţa plină de amar. Vezi, ştiu bătrînii ce spun cînd aşteaptă moartea. Şi eu abia aştept să treacă ce mi-a mai rămas. Dacă m-ar ierta Dumnezeu de restul datoriei, aş fi mai bucuroasă.

-Şi n-ai vrea să ai copii?

-M-aş abţine să vreau.

-Şi nu ţi-ar fi teamă de singurătate la bătrîneţe?

-Pînă acum n-a rămas nimeni ne-ngropat fiindcă a fost singur.

(Ileana Vulpescu, idem, dialog Sînziana Hangan – Marina Şerban)

Şi tot din Ileana Vulpescu: „Orizontalitatea erotică este cel mai perisabil element al unei legături”

„… zilele anilor nostri sînt 70 de ani; iar de vor fi în putere – 80 de ani; şi ce este mai mult decît aceştia – osteneală şi durere”

Psalmul 90, tot prin gura Ilenei Vulpescu

Va urma…